Papa Francisc a redefinit imaginea papalității în secolul XXI, ca un lider cu o personalitate complexă, apropiat de oameni și ghidat de o viziune profund umanistă. Și-a clădit autoritatea pe simplitate și a promovat valori precum solidaritatea, modestia și grija față de cei marginalizați, potrivit The Spectator. De-a lungul pontificatului său, a încercat să reformeze Vaticanul, să apropie Biserica de realitățile lumii moderne și să încurajeze dialogul. Moștenirea sa rămâne una complexă, dar marcată profund de dorința de a construi o Biserică mai deschisă, mai empatică și mai atentă la nevoile reale ale credincioșilor.
Papa Francisc a fost un lider religios profund atipic: un om cu o personalitate complexă, care și-a clădit imaginea pe simplitate, dar a condus cu îndrăzneală o Biserică în criză.
A dorit reformă, a produs tulburare, iar acum, la final de pontificat, moștenirea sa rămâne una dificil de definit.
Simplitate calculată și alegeri simbolice
Papa Francisc și-a conturat stilul încă din primele clipe ale pontificatului. Când a apărut pentru prima dată pe balconul Bazilicii San Pietro, a renunțat la mozzetta roșie tradițională și a salutat mulțimea cu un simplu „buona sera”. A doua zi, a fost fotografiat plătindu-și nota de plată la hotel. A refuzat să se mute în fastuosul Palat Apostolic, alegând în schimb să locuiască la Casa Santa Marta, un gest interpretat ca semn al modestiei, dar care a avut și motivații personale. „Din motive psihiatrice”, avea să glumească ulterior papa, referindu-se la nevoia sa de a fi înconjurat de oameni.
Născut în Buenos Aires în 1936, Jorge Mario Bergoglio era fiul unor imigranți italieni și primul dintre cinci copii. A fost inițial atras de chimie, dar o spovedanie cu un preot necunoscut, în 1953, i-a schimbat destinul. După o infecție pulmonară care i-a pus viața în pericol, a intrat în ordinul iezuiților, unde colegii i-au dat porecla „La Gioconda”, pentru zâmbetul său enigmatic.
În 1973, la doar 36 de ani, devenea superiorul iezuiților din Argentina, într-un context tensionat, după Conciliul Vatican II. Războiul Murdar, în care membri ai ordinului au fost răpiți și torturați, i-a testat sever capacitățile de lider. După încheierea mandatului, cariera sa a stagnat. A petrecut un timp în Germania, dar dorul de casă l-a urmărit. Întors în Argentina, a fost trimis în Cordoba, o perioadă pe care el însuși avea s-o descrie ca o „mare criză interioară”. A fost momentul în care a înțeles, spunea el mai târziu, că trebuie să-și schimbe stilul autoritar de a conduce și să devină mai consultativ.
Reforma Vaticanului: idealuri și eșecuri
Papa Ioan Paul al II-lea l-a repus pe Bergoglio în circuitul ierarhiei în 1992, numindu-l episcop auxiliar la Buenos Aires. A urmat o ascensiune rapidă: arhiepiscop, cardinal, președinte al conferinței episcopale din Argentina. În 2005, după moartea lui Ioan Paul al II-lea, s-ar fi clasat al doilea în conclav, după Joseph Ratzinger (Papa Benedict al XVI-lea). Opt ani mai târziu, avea să fie ales ca succesor al acestuia, un moment perceput nu doar ca o schimbare de pontificat, ci ca o ruptură de epocă.
Mandatul său a început cu promisiunea unei reforme profunde: restructurarea Curiei Romane, combaterea corupției financiare și a abuzurilor din Biserică.
A format un Consiliu de Cardinali și a apelat la cardinalul George Pell pentru reformarea finanțelor Vaticanului. A creat o comisie pentru protecția copiilor și l-a numit pe cardinalul Seán O’Malley în fruntea acesteia.
Dar, rând pe rând, proiectele de reformă au fost blocate sau diluate. Noua constituție a Curiei a fost publicată cu întârziere și greșeli de redactare. Eforturile lui Pell au fost limitate de Secretariatul de Stat. Comisia pentru protecția minorilor a fost lipsită de resurse și subminată din interior. În plus, Vaticanul a pierdut zeci de milioane de euro într-o afacere imobiliară dezastruoasă, soldată cu un proces supranumit „procesul secolului”.
În Chile, papa a apărat un episcop acuzat că a mușamalizat cazuri de abuzuri, pentru ca apoi să-și ceară scuze și să convoace toți episcopii chilieni la Roma. Ulterior, el însuși a fost acuzat de indulgență față de colaboratori suspectați de comportamente similare.
„Efectul Francisc”
Una dintre ideile centrale promovate de papa Francisc a fost „sinodalitatea”, un concept vag la început, definit ulterior ca un proces consultativ de guvernare a Bisericii, cu participarea episcopilor și a laicilor. A fost, poate, cel mai clar semn al dorinței sale de a schimba modul în care funcționează Biserica.
Însă impactul acestui proces a fost inegal. În țări cu ierarhii rigide, precum Polonia, unii participanți au simțit pentru prima dată că sunt ascultați de ierarhie. În alte părți, implicarea a fost scăzută, iar preoții parohi (baza pastorală a Bisericii) au fost adesea dezinteresați, poate și pentru că erau menționați mai mult ca parte a „problemei clericalismului”.
Citește și: Papa Francisc, omagiat în cea mai oropsită regiune a lumii. Suveranul pontif a fost „vocea celor fără voce” și „un simbol al păcii”
În primii ani, susținătorii săi vorbeau despre „efectul Francisc”, o revigorare spirituală și instituțională. Mai târziu, adversarii pontifului au folosit ironic aceeași expresie, pentru a desemna eșecurile și dezorientarea produsă.
La finalul pontificatului, Biserica pare mai divizată ca oricând. Pe teme precum moralitatea sexuală, hirotonirea femeilor ca diaconi sau rolul laicilor în conducere, diferențele dintre continente, și chiar între țări vecine, s-au accentuat. Catolicismul e mai puțin universal, mai fragmentat, mai individualizat.
Ce urmează după Papa Francisc
Privind spre conclavul care urmează, se conturează trei mari așteptări. Unii speră într-un Francisc al II-lea, care să continue linia reformatoare. Alții vor un papă care să demonteze moștenirea acestuia. Cei mai mulți, poate majoritatea, își doresc doar un nou început și o direcție clară.
Un lucru este cert: papa Francisc a fost un pontif sui generis, imposibil de încadrat în tipare. A fost un reformator fără un plan detaliat, un lider deschis, dar greu de urmat, un om care a tulburat apele, dar nu a reușit întotdeauna să limpezească direcția.
Viitorul imediat al Bisericii Catolice este la fel de imprevizibil ca și omul care a condus-o în ultimii 12 ani.
Citește și: Testamentul papei Francisc: „Mormântul să fie simplu, cu o singură inscripție”. Detalii despre dorințele suveranului pontif
Editor : Ș.A.
