Tuesday, November 29, 2022
Home Știință Ce mai citim după moartea Reginei Elisabeta a II-a

Ce mai citim după moartea Reginei Elisabeta a II-a

by admin

Are și nu are nici o legătură. Cititul nostru cel de toate zilele și „o moarte care nu dovedește nimic“. În limbajul lui Anton Holban, bun prozator, cumva uitat sau ignorat, nu mai contează. „Poate a lunecat…“, își încheie el un alt roman, lăsînd să plutească un mister asupra unei morți neașteptate. Este limpede că toată suflarea românească a fost atinsă de vestea dispariției Reginei Marii Britanii. Sigur că, la 96 de ani, orice e posibil, dar totul s-a petrecut parcă dintr-odată. Azi o primește la castelul Balmoral, din Scoția, pe nou-numita prim-ministru Liz Truss, a doua zi medicii raportează că Regina e atent supravegheată, ca apoi să se anunțe sec moartea suveranei. Noi ce mai citim, dacă e să mai citim, cu becurile schimbate și programul de apă caldă strict raționalizat? Afectați, într-un fel sau altul, de moartea Reginei Marii Britanii și de isteria creată de mass-media în legătură cu crizele de tot felul, ce ne pasc în iarna ce vine. O fi, n-o fi așa, deocamdată mai citim. 

 

O carte care m-a impresionat foarte tare se intitulează, provocator, Moscova înhață România. O mărturie occidentală din anii 1944-1947 (Editura Corint, 2022, traducere din limba engleză de Dan Criste, „Prefață“, excepțională sub toate aspectele, de Matei Cazacu, un prețuit istoric de la Paris), semnată de doi autori americani de care aud prima dată, Robert Bishop și E.S. Crayfield. Dacă despre primul aflăm că a fost jurnalist și a activat cu gradul de maior în Armata americană, adunînd informații referitoare la România și Europa Centrală și de Est, într-o intensă activitate de cercetare și contraspionaj, despre cel de-al doilea autor nu se știe mai nimic. Numele de pe coperta cărții ar fi un pseudonim, el fiind un agent sub acoperire al serviciilor americane și britanice. Care a operat în diverse colțuri ale Europei – Paris, Lisabona, Berlin –, ca apoi să ajungă și în România, în cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, unde colaborează cu Robert Bishop și scot o carte, în 1948, sub titlul Rusia Astride the Balkans. Din extrem de bine documentata prefață a lui Matei Cazacu, aflăm multe despre ceea ce s-a întîmplat în România ultimilor ani de război, dar și despre ceea ce se consuma într-un București mereu vesel și ferice, unde protipendada trăia pe picior mare, se trăgeau multe sfori politice, iar chefurile și petrecerile se țineau lanț, într-o vreme cînd România era bombardată în fel și chip, ceea ce a dus la sleirea capacității de luptă și la abandonarea țării în fața sovieticilor. Tot ceea ce ne livrează cei doi autori ai acestei pînă azi necunoscute panorame a lumii românești de după 23 august 1944 și pînă la plecarea din țară a Regelui Mihai este fabulos. Că este vorba de viața de zi cu zi, de momente cruciale pentru România – demiterea și arestarea mareșalului Ion Antonescu și desprinderea României de Germania nazistă – sau de sforăriile comuniștilor români, dirijați de Moscova pentru a prelua puterea. Spionaj, contraspionaj, arestări în miez de noapte, deportarea sașilor transilvăneni și a șvabilor bănățeni în URSS, limitările impuse presei libere și toată tranziția de la capitalism la o democrație populară, impusă cu anasîna de oamenii lui Dej, Pătrășcanu și Ana Pauker. Detaliile consemnate de cei doi autori, cu multe picanterii de culise, nu spun însă ceea ce nu s-a știut multă vreme. Că Churchill îi cedase deja România lui Stalin în favoarea Greciei. Și a urmat ce a urmat, ceva ce nu mai apare în cartea celor doi excelenți reporteri. Final de film. „Trenul [cu Regele Mihai și Familia Regală] a luat-o spre Vest. România a luat-o spre Est, spre Moscova“. O mărturie despre lumea românească văzută de aproape. Prăjiturile de la Capșa și Nestor au rămas la fel de bune pînă în ultimii ani ai lui Ceaușescu, cînd lipsa untului și a ceea ce se numea frișcă le-a făcut să dispară cu totul. Tiramisu e deja altceva decît Joffre.

 

O altă carte ce se ocupă cam de aceeași perioadă a istoriei europene – cel de-Al Doilea Război Mondial și anii imediat următori – poartă un titlu neutru și aparent ciudat, dacă nu ar fi completat imediat de niște precizări care ne spun totul: Ceasornicarii. O poveste despre speranță și supraviețuire în vremea Holocaustului (Editura Polirom, 2022, traducere din limba engleză de Cristina Mihaela Tache). O precizare de pe spatele paginii de gardă ne atrage atenția asupra unui detaliu pentru care merită să citim întreaga carte în registru nonfictiv: „Aceasta este o poveste adevărată. Nici un personaj nu a fost inventat și nici un nume nu a fost schimbat“. Acest detaliu ne face să fim mai atenți la lungul drum al poveștii unei vieți ce trage după ea mărturia despre destinul unei întregi familii. Comunități. Popor. Căci despre evreii din Polonia sfîrtecată de naziștii lui Hitler și de comuniștii lui Stalin, care au ciopîrțit o țară după ce au bătut palma, prin pactul Ribbentrop- Molotov, va fi vorba în extraodinara narațiune ce coagulează 37 de ore de mărturii orale directe și alți 15 ani de reflecție asupra lor, pînă ce totul se tranformă în volumul de față. În care doar doi dintre protagoniștii întregii aventuri – evreii din Polonia și Austria – devin autorii unei formidabile mărturii. Spovedanii. Povești, tot folosesc acest termen ambiguu. Ce este o poveste? Ce este literatura? Ne ducem la Bahtin și Șklovski sau la Șalamov și, iată, Harry Lenga și Scott Lenga. Doi evrei, tată și fiu, adună cu minuție și răbdare de ceasornicar teribilele încercări pe care le-au traversat membrii unei familii. Care au avut șansa să supraviețuiască acelei orori a istoriei universale, Holocaustul, și să depună mărturia unor experiențe personale. Dintr-o „Notă a coautorului“, fiul repoveștește în scris mărturiile orale înregistrate de tată. Ni se oferă astfel o fărîmă de istorie personală, din tragedia colectivă a comunității evreiești. Din 3,4 milioane de evrei care trăiau în Polonia antebelică, au supraviețuit circa 320.000.Din aceștia au făcut parte și cei cîțiva din familia Lenga, originari din Kojniț, Polonia, aparținînd unei secte hasidice. Idișul ca limbă identitară. O cultură veche de peste o mie de ani, pe care naziștii o vor extermina în doar cinci. Faptul că au fost buni meseriași, ceasornicari, le-a oferit o șansă în plus să supraviețuiască. Trebuie citit totul, cum au ajuns de la Auschwitz în Statele Unite și de la maorte la viață. Încă o dovadă că literatura își arată propriile limite în fața infinitului oferit de poveștile vieții. Viața bate literatura? O bate. 

 

Cu chiu, cu vai, am găsit cîteva date bio-bibliografice legate de Tom Holland (n.1968, Oxford). Un autor atipic, scriitor și istoric britanic care locuiește la Londra (ciudată această nouă fandacsie a editorilor de a preciza unde trăiesc autorii lor, de parcă ar mai conta azi unde au trait și au murit Flaubert, Hemingway sau Liviu Rebreanu etc.), care ne oferă o închegată nouă perspectivă asupra unei religii vechi, care și-a pus amprenta asupra istoriei europene și nu numai. Cartea din 2019 se numea, în variantă englezească, Dominion: The Making of Western Mind, pentru ca, în varianta care ajunge la noi, să se intituleze Creștinismul. Istoria unei idei și a modului în care aceasta a modelat lumea (Editura Litera, 2022, traducere din limba engleză de Georgiana Harghel). O vastă panoramă, interesantă sub raportul unei uriașe documentări istorice – cumva în dauna religiosului –, care ne poartă dinAantichitatea greco-romană, de la Ierusalim și Atena în creștinătatea Evului Mediu și prin modernitatea timpurie. Se analizează atent ceea ce numim Spirit, Iluminism, Religie, Știință, Umbră, Dragoste, Trezire, într-o serie de introspecții pe spații mici, care alcătuiesc ultimul capitol, pus sub sigla „Modernitas“. Totul înr-un context istoric mai larg. Ce relevanță mai are creștinătatea azi, cînd bisericile Occidentului se golesc? Știință, secularism și nu în ultimul rînd ateism. Se poate trăi într-o lume fără Dumnezeu? Este limpede că monahii de la Muntele Athos i-ar sări în cap acestui englez, simpatic, cult și inteligent, dar care nu vrea – sau nu e în stare – să-și asume ceea ce noi numim orthe doxa. Dreapta credință. Altfel, cu istoria Antichității și mersul șerpuitor prin secole al creștinătății, Tom Holland stă bine. Dar călugării de la Muntele Athos sau Meteora l-ar pune să facă 1.000 de mătănii și să spună de 100 de ori Tatăl Nostru. Instinctele iremediabil creștine rămîn încă unui Occident ce susține azi milioane de migranți.

 

Yukio Mishima (1925-1970) este un nume bine-cunoscut în întreaga lume. Inclusiv în România, unde i s-au tradus, în ultimii 30 de ani, (mai) toate cărțile. Fără să reușească să obțină mult rîvnitul Premiu Nobel, Mishima se află în linia întîi a marii literaturi japoneze, alături de Kawabata, Kazuo Ishiguro și Haruki Murakami. Unii cu prestigiosul premiu de la Stockholm în cîrcă, alții fără. Fără să știm prea bine de ce unii da și alții, la fel de merituoși, ba. Mishima deține postura de conducător de pluton al scriitorilor japonezi. Un pluton numeros, altminteri, care se îngroașă de la un deceniu la altul. Importanți autori din trecutul literaturii nipone, alături de mari nume ale literaturii de azi sînt cunoscuți și citiți pe toate meridianele lumii, fiind mereu într-o bulă de interes internațional. Yukyo Mishima a fost nominalizat de trei ori la Premiul Nobel, după cum ne precizează editorul de azi al unei cărți mai speciale în bibliografia lui. Calea samuraiului astăzi (Editura Humanitas, 2022, traducere din limba engleză de Iuliu Rațiu a volumului apărut în 1967) nu este o carte de ficțiune, ci un erudit eseu, pe marginea unui text clasic al culturii japoneze, Cele 48 de principii vitale ale Hagakure, aparținînd unui autor mai puțin cunoscut în occident, Jocho Yamamoto (1659-1719), călugăr budist care își adună propriile experiențe, lecții, idei, aforisme și sfaturi de tot felul și i le livrează unui samurai, Tashiro Tsuramoto, care le adună sub genericul Hagakure. Care, în limba japoneză, înseamnă „În umbra frunzelor“ sau „Frunze căzute“. Nu avem cum să nu ne ducem cu gîndul, ca europeni ce sîntem, la melancoliile din Les Feuilles Mortes a lui Joseph Kosma, din 1945. Bref, un cod clasic de etică și mod de comportament al samurailor, de care o viață întreagă a fost obsedat Mishima, pînă la tragicul lui sfîrșit, în aceeași ipostază de cavaler modern. Episod dramatic acest sfîrșit de partidă, gestul lui din 1950, la sediul Forțelor de Autoapărare nipone, adică al armatei care, practic, nu mai exista. „Chiar și în moarte, bărbații trebuie să aibă culoarea florii de cireș“, sună frumos, dar ar putea atrage și zîmbete ironice pe malurile Dîmboviței. Volumul e alcătuit din cinci părți. „Prolog – Eu și Hagakure“, „Hagakure a mea“, „Hagakure e vie și azi“ (cum am mai spus, citim despre ce e vorba în Cele 48 de principii vitale ale Hagakure), „Cum să citim Hagakure“, dar și un final, concis, clar, unde ni se livrează cîteva sfaturi utile oriunde am fi în lume, samurai sau admiratori ai lui Caragiale. Ni se oferă și un Appendix, „Cuvinte de  înțelepciune selectate din Hagakure“. Cîteva exemple: „Prețuiește și vlădica, și opinca“, „Alege-ți cu grijă cuvintele“, „Nu încuraja slăbiciunea la necaz“, „Sfidează zeii care îți blochează calea“, „Tăcerea e de aur“, „Nu merge în vizită neinvitat“, „Ia lucrurile așa cum sînt“, „Nu te da bătut la jumătate drumului“. Și tot așa, ultima sugestie fiind de mare folos azi‚ acum: „A guverna țara și lumea de azi în pace și prosperitate nu este greu deloc“. De citit și pritocit în această toamnă care abia începe.   

Ați putea dori, de asemenea

Copyright ©️ All rights reserved. | thenews.co.ro