Cum ar fi arătat România dacă Ion Rațiu ar fi câștigat alegerile? Povestea lordului cu papion care n-a mâncat salam cu soia VIDEO

Imediat după Revoluție, când românii învățau
ce înseamnă cuvântul „libertate“, cu papion la
gât, cu un zâmbet blând în colţul gurii, în iarna anului 1990 se reîntorcea în
România, după o pribegie de jumătate de secol, Ion Raţiu. 

Ce-ar fi fost dacă Ion Rațiu ar fi câștigat
alegerile în 1990? Este întrebarea pe care românii și-au pus-o de peste trei
decenii.

Ion Andrei Gherasim, președintele
Fundației „Corneliu Coposu“, spune că întrebarea cum ar fi arătat
România dacă Ion Rațiu a câștigat alegerile este la fel ca întrebarea „Cum ar
fi fost dacă pe 22 decembrie 1989, în balconul de la CC era Regele Mihai și nu
Ion Iliescu?“. „Atunci, spune Ion Andrei Gherasim, aș fi răspuns: «Cu
siguranță, altfel!». Acum, după 33 de ani, răspund: «În contextul de atunci,
imposibil să fi câștigat altcineva decât inculpatul Ion Iliescu»“.

Un răspuns a dat și Elisabeth Raţiu, soția lui: „O Românie cu Ion Raţiu preşedinte ar fi
fost cu siguranţă mai prosperă, pentru că ar fi fost o ţară în care oamenii ar
fi fost încurajaţi să fie responsabili pentru ei înşişi şi pentru problemele
importante, mai degrabă decât să aştepte să primească soluţiii de la alţii şi
să devină frustraţi pentru că soluţiile respective întârzie să apară. Chiar
cred că Ion Raţiu avea inspiraţia şi energia să conducă politica României. Dar
dacă România, după 45 de ani de comunism, ar fi fost pregătită să lucreze cu
el, în cazul în care ar fi câştigat, aceasta este o altă întrebare“.

Pribeag jumătate de secol

Lordul Ion Rațiu a candidat
la cea mai înaltă funcție în stat, la 20 mai 1990. După o campanie furibundă a
FSN-ului, când i s-a reproșat că nu a trăit în România comunistă și nu a mâncat
salam cu soia și acum a venit doar să se îmbogățească, Ion Iliescu a câștigat
detașat, fiind votat de peste 12 milioane de români.
Ion Rațiu a obținut peste 600.000 de voturi. Pe locul doi s-a clasat
liberalul Radu Câmpeanu cu 1,5 milioane de voturi.

Refuzul lui Ion Iliescu

Știa cu cine luptă Ion Rațiu.
Fiul lui, Nicolae Rațiu, a povestit pentru Adevărul:
„Când a auzit prima dată că vor fi alegeri libere, tatăl meu credea cu
sinceritate că partidele necomuniste vor câştiga şi deşi continua să creadă în
acest lucru sunt sigur că această credinţă a tatălui meu devenise mai nesigură,
deşi nu a recunoscut niciodată asta în mod public. Intenţia sa era să fie ales
membru al Parlamentului pentru Turda, dar PNŢ i-a cerut să fie candidatul lor
la alegerile prezidenţiale, propunere pe care a acceptat-o cu bucurie. Tatăl
meu era optimist, dar şi realist şi a încercat să facă tot ce era posibil
pentru a face posibilă o câştigare a alegerilor. A cerut permisiunea să
înfiinţeze un post TV pentru care găsise finanţare, precum şi un radio.
Cererile, pe care le-a formulat în numele Uniunii Mondiale a Românilor Liberi,
au ajuns la Ion Iliescu şi au fost returnate cu un ferm «NU! Echipamentul
trebuie să fie donat Statului!», cu scrisul de mână al lui Iliescu“. 

Campania electorală în
afara Bucureştiului a fost virtual imposibilă, ăși amintește Nicolae Rațiu. „Cu
toate acestea, tatăl meu s-a descurcat foarte bine şi a fost bine primit la
Timişoara şi Constanţa. Însă, când Ion Raţiu a mers la Buzău era o mare mulţime
adunată cu bâte, sticle şi bare de oţel. A fost asediat în secţia de poliţie de
mulţimea care îi cerea capul. În cele din urmă, tata a fost scos şi ascuns pe
podeaua Ambulanţei. Oamenii care îl însoţeau erau îngroziţi, fiind convinşi că
mulţimea îl va linşa. Însă, tata nu era speriat, era calm şi spunea: «Dacă mi-a
sosit ceasul, sunt gata». După acest episod nu l-am mai lăsat pe tata să meargă
pe undeva fără vreo echipă a unei televiziuni străine ca să îl însoţească
pentru protecţie, dar bineînţeles că acest lucru nu a fost mereu posibil, aşa
că acea campanie a fost ciuntită“. 

Cum faci o mică avere în România? „Începe cu
o afacere mare!”

În legătură cu acuzațiile
aduse, acelea că nu a mâncat salam cu soia, fiul său povestește: „Tatăl
meu a declarat în repetate rânduri că avea un adânc respect pentru cei care au
suferit în închisori şi care au suferit în comunism. Tatăl meu nu a negat că a
avut o viaţă bună în Vest, dar a muncit extrem de mult şi din banii pe care îi
făcea a înfiinţat ziare româneşti şi organizaţiile „Asociaţia Româno-Britanică“
şi apoi „Uniunea Mondială a Românilor Liberi“. A venit în România pentru a
candida la alegeri, pentru a fonda un ziar independent, „Cotidianul“, şi să
facă tot ce îi stă în putinţă pentru a instala o democraţia parlamentară liberă
şi democratică. Atât a fost. Nu a făcut vreo afacere în cei zece ani petrecuţi
în România, cu excepţia importării presei rotative pentru a tipări ziarul.
Gluma familiei sale despre „afacerea“ sa în România era: „Cum faci o mică avere
în România? Răspuns: «Începe cu o afacere mare!»”

Cum a fost răpit Ion
Raţiu de minerii furioşi

Nicolae Raţiu a pus la dispoziția cotidianului Adevărul un fragment din jurnalul tatălui său în care acesta povesteşte
momentele terifiante în care şi-a văzut casa vandalizată de mineri, cum a fost
luat prizonier şi cum a scăpat ca prin minune.  
 

Peste 5.000 de mineri au
fost aduşi la Bucureşti de către cei care au acaparat puterea în ianuarie 1990
pentru a manifesta împotriva mitingului organizat de cele trei partide
istorice, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, Partidul Naţional
Liberal şi Partidul Social Democrat , care cereau ca, cel puţin pe durata
campaniei electorale, Frontul Salvării Naţionale, care venea în concurenţă
alături de celelalte partide, să lase conducerea statului pe mâna unor
tehnicieni independenţi şi neutri, pentru că nu poţi să fii în acelaşi timp şi
guvernant, şi legiferator, şi concurent în campania electorală. Aşa se face că
manifestaţia anti-FSN pentru alegeri libere şi corecte a fost deturnată de cei
care deţineau puterea la acea vreme, fiind aduşi în piaţă oameni înarmaţi cu
răngi, topoare şi mergându-se până acolo încât vocile puterii au cerut
condamnarea la moarte a celor care subminau noua ordine politică. Din piaţă,
minerii au ajuns la casele liderilor politici. 

„Trebuie să luptăm
pentru democraţie“

Situaţia s-a repetat în
vară. Locuinţa lui Ion Raţiu a fost vandalizată la a doua mineriadă, din iunie
1990. Episodul incredibil este povestit de Ion Raţiu în jurnalul său. Iată ce
nota el la data de 15 iunie: „Am ajuns la Opran la (Câmpulung Muscel) acasă pe
la 3 p.m. La telefon, nevasta ambasadorului Atkinson (UK Ambassador) îmi
confirmă că Elisabeth (Raţiu) tocmai plecase spre aeroport. «La vreo 10 minute
după plecarea voastră, au sosit minerii. Au intrat, peste gard, în grădină. Au
stat mult acolo», mi-a spus Veronica (Atkinson). Vorbesc apoi la telefon cu
Petre Roman. Tipografia nu a fost distrusă îi spun. «Am trimis pază pentru
casă. Doar suntem vecini», mi-a zis primul ministru. Mă întorc atunci, acum, şi
ne vedem, mâine, în Parlament, a fost reacţia mea. Conversaţie foarte plăcută,
foarte civilizată. Când l-am asigurat că niciodată nu i-am susţinut, că nu
le-am dat nici un leu manifestanţilor din Piaţa Universităţii, reacţia lui
Roman a fost pozitivă: «Mă bucur că-mi declaraţi acest lucru. Băiatul (Nicolae)
dumneavoastră a declarat că aţi fost ridicat de la domiciliu şi dus la o destinaţie
necunoscută şi că tipografia a fost distrusă. N-am fost deloc în legătură cu
el» Nefiind în stare să mă găsească, căci numai el poate să ne telefoneze, noi
nu, e clar că din îngrijorare a spus ce a spus. Dar din bună credinţă. De asta
sunt sigur, a fost reacţia mea. I-am promis că voi ţine seama de asigurările
ce-mi dă, în ce voi spune presei la prima ocazie“.
 

Apoi, nota Ion Raţiu, a
fost sunat de Mihai Leu, care i-a spus că minerii „au distrus totul“. Cu toţii
s-au întrebat ce este de făcut. „Înclinau să stăm acolo, la Câmpulung, cel
puţin peste noapte. M-am gândit să merg direct la Cluj, căci între timp se
anunţase că Parlamentul se întruneşte abia luni dimineaţă şi eu trebuia să fiu
la Cluj, pentru sfinţirea episcopului greco-catolic Henţiu, duminică dimineaţă.
S-a sugerat, de asemenea, să mergem la Timişoara. Acolo vom fi în siguranţă. De
acolo putem trece, clandestin, frontiera, la nevoie. Am respins ultima
sugestie. Dacă noi, românii, liderii, nu îndrăznim, cum s-o facă poporul?
Trebuie să luptăm pentru democraţie. Cu orice risc. Am decis, deci. Ne
întoarcem acum, le-am zis“.

„Criminalule“, i-au
strigat minerii

Avea să regrete decizia
la scurt timp. Noaptea, târziu, când au ajuns acasă, în faţa casei se aflau
„doi indivizi, cu pistol la brâu. N-au vrut să intre în casă, deşi i-am invitat
insistent. Jalnic. Vandalism pur. Tot discutam dacă să dorm sau nu în casă şi
vine Rodean (Managerul Tipografiei). Ne-au înconjurat din toate părţile
(minerii). Au început să escaladeze gardul spre grădină. Ne-am refugiat pe
acoperişul bucătăriei ca să ieşim prin spate. Intraseră. Strigăte. Dragoş
Şerban (secretarul lui Ion Raţiu) cu o rangă de fier în mână, s-a repezit spre
vreo cinci mineri, tăind aerul. Aşa s-au retras. Dragoş a tras zăvorul spre
curtea casei. Bătălie mare, strigăte. Rodean sare, Sandu Pobereznic (asistentul
lui Ion Raţiu) sare. Eu rămân pe acoperiş. Îi prind pe toţi. Pe Mihai Leu
(angajat al lui Ion Raţiu) l-au prins în casă, căci el nu a îndrăznit să iasă
pe fereastra de la etaj, ca să ajungă pe acoperişul unde ne refugiasem. Rămas
singur, m-am întins în umbra casei. Poate nu mă găsesc, mi-am zis. Dar asta nu
se poate, tot eu mi-am dat răspunsul. Pentru mine au venit, nu pentru ai mei.
Nu voia mea, ci voia Ta să fie, Doamne, mi-am repetat nemuritoarea frază de
acceptare a puterii divine, a sorţii. Bineînţeles, m-au găsit. «Criminalule»…
etc…“, mi s-au adresat, strigând. Aveau tot felul de „arme“: sârmă împletită,
cabluri, ciomege. Nu sunt criminal. Uitaţi-vă la mine. Arăt eu a criminal?

«Nu-l lovi», a spus unul dintre ei, când un altul era să mă plesnească. Eram
calm. Dacă mi-a venit ceasul, aşa să fie. M-au ajutat să cobor“, retrăia el
clipele groaznice.
 

„«Încet, încet». «Da, sunt
cam bătrân», le-am zis. «Ia mai las-o», a vociferat unul dintre ei.

M-au trecut din mână în
mână. De două ori, până am ajuns la pământ. Erau încântaţi. Jubilau. M-au
prins. Afară, în stradă, mulţi. I-am văzut şi pe ceilalţi. Pe Dragoş, Sandu,
Mihai ‒ el era cu mult înainte, fiind capturat primul ‒ pe Rodean. Nu m-au
lovit. M-au busculat. Când am sosit în stradă, unde erau parcate camioanele
minerilor, m-au tras ba într-o parte, ba în alta. Senatorul Dan Iosif a
insistat: «Trebuie să-l duc la Guvern». Minerii erau decişi să mă ducă cu ei,
la Târgu Jiu. Să mă judece acolo. Sau să mă căsăpească pe drum“.

«Eu am instrucţiunile mele. Lasă-mă! Trebuie să-l duc la Guvern». Au căzut de
acord, în învălmăşeală. Doi mineri s-au suit cu noi trei, în aceeaşi maşină,
unul în poalele celuilalt, la dreapta mea. Au vorbit tot timpul. Erau băuţi. Nu
mai descriu celelalte amănunte. Cazimir Ionescu, unsuros şi fals, ca de obicei.
«Noi regretăm cele întâmplate. Dar pe mineri nu-i poţi opri. Ei au venit
spontan la Bucureşti». 
 

În timp ce erau la
Guvern, după un timp, lui Ion Raţiu i s-a spus că Michael Atkinson, ambasadorul
Marii Britanii, a cerut să vorbească cu el la telefon. După ce i s-a permis să
ia legătura cu el, diplomatul i-a spus că despre situaţia sa a fost înştiinţat
şi Sergiu Celac, care atunci era ambasadorul României la Londra. Nu se ştie cum
s-au derulat tratativele. Cert este faptul că după trei-patru ore, Ion Raţiu a
fost eliberat. „Am fost duşi acasă, Dragoş şi cu mine, pe la 1.00 dimineaţa. Am
stat mult de vorbă pe Strada Primăverii. Noi venisem în două maşini de la
Guvern, din Piaţa Victoriei. Pe Primăverii am găsit o altă maşină de Poliţie
care patrula cartierul. Toţi cu talkie-walkie. Minerii puteau să se întoarcă
oricând. Erau peste tot. Nimeni nu-i mai putea controla“, încheie
el.