Supernovele
marchează moartea unei stele, printr-o explozie absolut
spectaculoasă. Sunt cunoscute ca fiind extrem de luminoase, iar
explozia în sine cauzează radiații, pentru o perioadă de câteva
săptămâni sau chiar luni, adesea mai strălucitoare decât o
întreagă galaxie. Oamenii de știință au descoperit însă că nu
este o regulă ca un astfel de spectacol să aibă loc. Aceștia au
avut surpriza de a urmări un fenomen astronomic complet ratat.
Fenomenul cosmic ratat al supernovei „ultra-decapată” FOTO Reuters
Un
scâncet, în locul exploziei
Evenimentul
cosmic a avut loc miercuri, când oamenii de știință au avut de-a
face cu o supernovă nu chiar atât de…„super”.
Ce
a însemnat mai exact acest lucru? Ei au explicat că a fost vorba
despre o
stea masivă a cărei materie a fost
mult
prea șifonată
de atracţia gravitaţională a stelei sale însoţitoare, alături
de care alcătuia o formaţiune stelară denumită „sistem
binar”.
În locul unei explozii, la
sfârşitul ciclului ei de viaţă, abia a putut să scoată
simplu
un scâncet.
Explozia sa
finală a fost atât de blândă, încât steaua prăbuşită
asupra ei înseşi – devenită un obiect cosmic extrem de dens,
denumit stea neutronică – a rămas pe o docilă orbită circulară
în jurul însoţitoarei sale. O explozie mai puternică ar fi avut
ca rezultat cel puţin o orbită mai ovală şi ar fi putut chiar să
împingă acea stea şi pe însoţitoarea sa în direcţii opuse,
notează Reuters.
Sistemul binar, studiat cu
ajutorul telescopului Cerro Tololo Inter-American Observatory din
Chile, a fost localizat la aproximativ 11.000 de ani-lumină de Terra
în galaxia noastră, Calea Lactee, în direcţia constelaţiei Pupa.
Un an-lumină este distanţa pe care lumina o parcurge într-un an
calendaristic, de 9,5
trilioane de kilometri.
Masa stelei neutronice
analizate este de 1,4 ori mai mare decât masa Soarelui nostru, după
ce a fost iniţial de 12 ori mai mare. Steaua însoţitoare are o
masă de 18-19 ori mai mare decât cea a Soarelui, după ce şi-a
„canibalizat”
însoțitoarea
din spaţiu. Cele două stele orbitează una în jurul
celeilalte la fiecare 59 de zile şi jumătate, fiind separate de o
distanţă care reprezintă circa opt zecimi din distanţa ce
desparte Terra de Soare.
Acea explozie stelară anemică
a fost denumită supernovă „ultra-decapată”.
Fenomenul se produce atunci când o stea masivă intră în colaps
gravitaţional pe măsură ce rămâne fără combustibil în nucleul
său, dar nu reuşeşte să producă o explozie puternică, deoarece
steaua sa însoţitoare i-a aspirat deja cea mai mare parte din
straturile sale superioare şi din materia sa, care, în altă
situaţie, ar fi fost expulzate cu violenţă în spaţiu.
Explicațiile oamenilor de
știință
„Întrucât
a rămas puţină materie în anvelopa stelară, aproape că nu a
existat o ejectare în urma şocului produs de colapsul
gravitaţional”,
a explicat un astronom din Arizona, Noel Richardson, cercetător la
Universitatea Embry-Riddle Aeronautical şi autor principal al
acestui studiu publicat în revista Nature.
O coautoare a studiului,
Clarissa Pavao, studentă la Facultatea de Fizică a aceleiaşi
universităţi, a spus că explozia supernovei a fost „slabă,
subtilă şi pasivă”.
„Dacă
explozia ar fi fost mai puternică, orbita nu ar fi circulară. O
supernovă normală nu îşi distruge neapărat companionul, dar ar
deforma mult mai mult acea orbită. Ar putea, de exemplu, să dea un
impuls sistemului binar, care ori ar fi făcut orbita să devină
mult mai eliptică, ori ar fi trimis steaua supravieţuitoare şi
steaua neutronică pe traiectorii rapide în direcţii opuse şi cu
viteze ce ar putea chiar să le scoată în afara galaxiei”,
a declarat Noel Richardson.
Tipul sistemului binar
examinat în acest studiu este unul rar, cercetătorii estimând că
doar 10 astfel de sisteme binare există în Calea Lactee, o galaxie
populată de 100 de milioane – 400 de milioane de stele.
Spre deosebire de Soarele
nostru singuratic, probabil că jumătate dintre stelele din galaxia
noastră fac parte din sisteme binare. Oamenii de ştiinţă se
întreabă dacă planete capabile să susţină viaţa există în
astfel de sisteme, aşa cum a fost descrisă „Tatooine”,
planeta de origine a personajului Luke Skywalker din franciza
cinematografică „Star
Wars”.
„Cunoaştem
câteva sisteme stelare care sunt binare şi au planete, însă ele
sunt mai greu de confirmat, iar toate dintre ele conţin stele care
au o masă similară cu cea a Soarelui nostru. În cazul stelelor
masive, nu am detectat deocamdată nicio planetă în jurul lor.
Astfel de stele au mase multe mai mari şi sunt mult mai luminoase
decât stelele asemănătoare Soarelui, făcând ca detectarea
planetelor să fie şi mai dificilă decât în jurul stelelor mai
mici.“,
a explicat Noel Richardson.