O întrebare inevitabilă, de ce să alăturăm trinomului structural criminalistic „tehnică – tactică – metodică”, o nouă componentă, respectiv, fenomenologia. De ce? atâta timp cât tehnica criminalistică în generalitatea sa cercetează urmele materiale din perspectiva fenomenologică, iar tactica criminalistică se îngrijește fenomenologic de semnificaţia urmelor ideale, adică de semnificația cuvintelor, a expresiilor și implicit a trăirilor persoanelor investigate.
Nimic mai adevărat, însă aceste preocupări privesc secvențial contextul acțiunii criminale, nu au în vedere contexte legate de viața făptuitorilor, oferă interpretări ale unor anume momente, fără a da posibilitatea de înțelegere a întregului câmp investigativ, al ansamblului de acțiuni ce țin de comiterea și respectiv de descoperirea autorilor și adevărurilor necunoscute (motivație a prezentului eseu).
Se pune în discuție fenomenologia ansamblului care ne conduce la înțelegerea și rezolvarea tuturor problemelor în spiritul și litera normativă a aflării adevărului, literă și spirit ce nu se împacă cu formularea normativă „suspiciune rezonabilă”. Punem în discuție metode valorificative superioare date în grija experienţelor elitiste, mai precis în grija analiștilor investigații criminale[1]. Aceștia își pot motiva acțiunea potrivit preceptului „acelaşi mijloc de probă comportă modalităţi concrete de administrare diferită, ducând la procedee probatorii deosebite” Nicolae Volonciu).
Analistul va tinde ca prin operațiuni de restructurare fenomenologică a activităților investigative secvențiale să obțină o transformare într-o intuire eidetică constând în reproducerea vie a imaginii acțiunii criminale și acțiunilor descoperirii, mergând până la concretizarea lor deplină în sensul gradului mai mare sau mai mic de claritate și distincţie, pentru a asigura evidența adevărurilor descoperite.
Azi, acest fapt nu mai este o aspirație, cercetarea aplicativă independentă a rânduit deja în rafturile unei biblioteci zeci de studii și sute de rapoarte de cercetare în domeniul fenomenologiei aplicate. În aceste rafturi găsim expresii ale adevărurilor evidente ce dau posibilitatea înţelegerii de esenţă, în maniera unei succesiuni privind toate laturile investigative, urmărind procedurile fiecărui moment investigativ material sau ideal sub report și grijă valorificatoare[2].
Analistul poate dobândi și transmite înțelegerea fenomenologiei activităților identificatoare: identificarea unui câmp criminal; stabilirea necesității și utilității ordonării actelor expertale; identificarea persoanelor și audierea acestora (procedurile verificatoare – alibiul și raportul mărturie eveniment); acțiunile și concepția acestora în cadrul sistemelor criminale tradiționale și actuale.
Analistul este în măsură să înțeleagă și să reproducă fenomenologia activităților de constatare: cercetarea locului faptei; punerea în acord a datelor expertale provizorii; reconstrucția scenei acțiunii criminale; identificarea și descrierea lui modus operandi; realizarea portretisticii de identificare.
Culegând, adunând și examinând datele primelor investigații, desigur respectând principiile temporalității[3], analistul va putea împleti zalele lanțului investigativ, va putea alătura câmpului material investigativ, câmpul investigativ ideal, deschizând astfel perspectiva descoperirii autorilor și adevărurilor necunoscute, ca și rațiune a necesității studiului fenomenologic.
De ce atâta trudă? Pentru că metoda fenomenologică poate fi utilizată în toate disciplinele cunoașterii. Pentru că procesele descoperirii o implică, pentru că astfel se desprinde cunoașterea de eroare, necunoscute și subiectivism. Pentru că fenomenologia vede conștiința ca o activitate a cărei proprietate fundamentală este intenționalitatea[4]. Pentru că fenomenologia se implică ca o știință a experiențelor elitiste, folosește intuiția intelectuală ca procedură, face descrieri neutre fără a le asocia cu convingeri, prejudecăți sau idei preconcepute.
De ce să poziționăm analistul în investigații criminale în organigrama științei criminaliștii? Pentru că în această structură se află o unitate de cercetare științifică aplicată (INC), și pentru că a venit timpul să cheme în amfiteatrele și laboratoarele sale poliția de investigații criminale, pentru ca împreună să susțină noul curentul fenomenologic.
Să urmărim definiție de esență – Criminalistica este ştiinţa care studiază fenomenologic viaţa criminalului şi crima aşa cum se petrece în realitatea faptelor cu scopul de a contribui la descoperirea făptaşilor şi la definirea şi identificarea faptelor criminale[5].
Să facem, pro domo, o intervenție stipulativă asupra conținutului definiției conceptualiste: Descoperirea făptaşilor, definirea şi identificarea faptelor criminale, se realizează prin studiul fenomenologic al vieţii criminalului, (operațiune aflată în grija poliției de investigații criminale), şi studiul fenomenologic al crimei (operațiune aflată în grija poliției de tehnică criminalistică).
Astfel, ajungem să înțelegem sistemul de relații ce trebuie stabilit între poliția de investigații criminale și poliția de tehnică criminală, mai precis legătura, conexiunea, raportul între subiecți, fapte, idei și procese investigative.
Criminalistica trebuie să-și recunoască atributul descriptiv, să-și asume capabilitatea restructurării rezultatelor investigative ce nu au condus la identificarea făptuitorilor, și să-și modeleze propriul concept fenomenologic pentru a realiza din aceasta perspectiva operațiunile restructurării.
[1] JURIDICE.ro – “Despre știința criminală și analistul în investigații criminale”
[2] Sorin Alamoreanu, N. Zamfirescu, Introducere în interpretarea fenomenologică a urmelor, Ed. Alma Mater, Cluj Napoca 2004; N. Zamfirescu, Știința investigației criminale vol. I, II și III, Ed. Pro Universitaria 2019
[3] Edmund Gustav Albrecht Husserl (1859-1938) despre intenționalitate și temporalitate.
[4] Edmund Gustav Albrecht Husserl (1859-1938) despre intenționalitate și temporalitate.
[5] C. Țurai, Criminalistica este ştiinţa care studiază fenomenologic viaţa criminalului şi crima aşa cum se petrece în realitatea faptelor cu scopul de a contribui la descoperirea făptaşilor şi la definirea şi identificarea faptelor criminale. Criminalistica, ne învaţă că stabilirea modului caracteristic de operare poate duce la identificarea lui atunci când acesta este un infractor din obicei, un profesionist. Pentru aceasta, va trebui descoperit drumul parcurs în activitatea criminală (iter criminus) ştiind că pe acest drum ajungi la locul sau încăperea, în care infractorul uzând de mijloace şi instrumente, lasă pecetea modului caracteristic în care a operat (modus operandi). Tot Criminalistica cu lumina cunoştinţelor ei, studiind asasinatul, tâlhăria sau spargerea, poate ajunge în mod hotărât la concluzia că ea nu este opera unui profesionist; că masa profesioniştilor trebuieşte exclusă şi cercetările dirijate asupra infractorilor începători. Tehnica criminală (tehnica criminalistica) este o ştiinţă strâns legată de materie. Ea se ocupă cu identificarea autorilor necunoscuţi în persoana lor fizică după urmele ce aceştia au lăsat la locul faptei, precum şi cu identificarea mijloacelor, instrumentelor şi armelor de care ei au uzat. Tehnica poliţienească – concretizează concluziile la care a ajuns ştiinţa criminalisticei şi tehnica criminala, în organizări de natură a fi uşor înţelese în mecanismul lor practic. (baze de date privind identificarea criminală).
Studiind capitole, criminalisticii, tehnicii criminale și tehnicii polițienești ne vom da seama de legătura indisolubilă ce există între criminalistică şi poliția de investigații criminale.
[6] JURIDICE.ro – Eseuri din seria „Enciclopedia metodelor și modelelor aplicate în investigația criminală”.
Conf. univ. dr. Neculai Zamfirescu
