„Putem alege speranța sau putem alege frica. Alegerea este acolo. Putem privi aceeași problemă, aceeași situație și să spunem rezolvăm acest lucru împreună, în beneficiul tuturor”. Declaraţia îi aparţine lui Pablo Zapata, reprezentantul UNHCR pentru România, şi este o parte din răspunsul la întrebarea de ce ne pierdem umanitatea şi dăm vina pe alţii, în situaţii la limită? Avem o discuţie amplă despre cum rămânem oameni într-o lume a tranzacţiilor.
Cristina Cileacu: Pablo Zapata, reprezentantul UNHCR pentru România, bine ați revenit la Pașaport diplomatic.
Pablo Zapata: Mulțumesc mult, Cristina, pentru că m-ai reprimit.
Suspendare, un cuvânt preferat de SUA
90 de zile. Este perioada pentru care administrația Trump a decis că suspendă ajutorul extern pe care îl acordă Statele Unite, prin diferite programe. Supraviețuirea în fața foametei și a lipsei de apă, prevenirea mortalității nou-născuților, eliminarea unor boli infecțioase, dar și sprijinul pentru refugiații din conflictele care încă se mai derulează în lume, sunt acum oprite.
Cristina Cileacu: Vorbim de data aceasta, Pablo, despre noua situație care vine de la administrația Trump din Statele Unite. Toate ajutoarele americane au fost oprite. Asta înseamnă că o mulțime de programe și proiecte umanitare sunt, de asemenea, subfinanțate sau nu mai sunt finanțate. Ce înseamnă acest lucru pentru beneficiarii acestor programe?
Pablo Zapata: Ca toate celelalte organizații care au primit o contribuție generoasă din partea Statelor Unite de mulți ani, suntem afectați de această reevaluare de 90 de zile, reexaminarea asistenței externe americane. Așteptăm să vedem care este rezultatul acestui proces. UNHCR a colaborat de mulți ani cu Statele Unite în operațiuni de salvare a vieții la nivel mondial. Am făcut lucruri grozave în ceea ce privește salvarea de vieți, în ceea ce privește ajutarea celor nevoiași. Aceștia sunt cei afectați de război, cei afectați de persecuție, cei afectați de încălcări teribile ale drepturilor omului. Așadar, suntem încrezători că după această perioadă, va fi în continuare o relație pozitivă cu administrația americană, în termeni concreți. Noi nu am oprit niciunul dintre programele noastre, în sensul că programele cele mai direct afectate au fost cele cu ceea ce numim contribuție alocată sau contribuție foarte specifică pentru un anumit program. Noi nu avem asta, dar, desigur, suntem afectați în privința capacității noastre de a cheltui, capacitatea noastră de a continua finanțarea proiectelor. Partenerii noștri continuă să livreze ceea ce am convenit pentru acest an. Continuăm să oferim cât de mult putem în cadrul acestui scenariu incert și așteptăm să vedem cum va evolua întreaga situație financiară, ceea ce este destul de incert. Ieri, Dacă pot să spun, în contextul Consiliului European, Înaltul Comisar, Filippo Grandi, a cerut țărilor, având în vedere creșterile apărării sau în alte domenii ale bugetului lor, să nu uite importanța din punct de vedere al stabilității și legat de protecția drepturilor și protecția celor afectați de conflicte, să nu îi uităm în toate aceste ecuații.
Descrierea unei superputeri
O țară considerată superputere, așa cum este SUA, produce multă influență în plan militar și economic. Dar un rol esential al unei astfel de țări este să își folosească și superputerea umanitară. Este mai puțin vorba despre bani în sine și mai mult despre păstrarea unor echilibre în regiuni care sunt afectate de conflicte.
Cristina Cileacu: Dar de ce este important să nu uităm. Pentru că poate că acum fiecare este atât de interesat de el înșiși, de binele lui, ca Donald Trump – America în primul rând. De ce este important să nu uităm că pe această planetă trăiesc, oameni cu mai puțin noroc, să spunem.
Pablo Zapata: Sunt atât de multe niveluri diferite la această întrebare. Și mulțumesc că mă întrebi. Privim toate aceste evenimente nu din perspectiva unei organizații internaționale, ci prin ochii refugiaților. Și dacă ieșim din poziția noastră de Națiuni Unite și pășim în pantofii refugiaților din întreaga lume, dintr-o dată vedeți lumea dintr-o perspectivă diferită. Permite-mi să dau un exemplu. Am marcat acum câteva zile, trei ani de răspuns pentru refugiații în România, cu mulți parteneri din agențiile guvernamentale, de la biroul prim-ministrului, din administrația prezidențială, ambasadori ai multor parteneri tradiționali și cu refugiații înșiși.
Viaţa, dintr-o perspectivă diferită
Cristina Cileacu: Cu refugiații ucraineni.
Pablo Zapata: Și am avut un vorbitor principal, o doamnă în vârstă, Valentina Kulik, a venit de la Iași. Nu a fost într-un avion de mult, mult timp. A ajuns (n.r. în România) la începutul anului 2022, după ce casa ei a fost bombardată. A plecat de la Centrul Nicolina, de la Iași, care a fost făcut de municipalitatea din Iași, cu un angajament enorm de resurse, ca în multe alte locuri din România, și ea a plecat de acolo de două ori. Prima dată a fost să se întoarcă în Ucraina, ca să recunoască trupul fiului ei ucis, care se alăturase armatei fără să-i spună, așa cum ne-a explicat. Iar ea a trebuit să se întoarcă și să recunoască bucăți din fiul ei. Și a doua oară când a plecat din Centrul Nicolina a fost să vină aici și să vorbească cu oficialii guvernamentali, să vorbească cu ambasadorii, să vorbească cu partenerii, să vorbească cu alți refugiați. Și este îngrijorător să vedem lumea din acea perspectivă. Sau am putea intra în pantofii mai mici, ai unui copil care merge la școală aici, în România. Și dacă facem asta, vă dați seama că, pe de o parte, ar trebui să continuăm să ne creștem eforturile, așa cum facem în privința autonomiei personale. Refugiații nu ar trebui să aibă nevoie de ajutor. Refugiații ar trebui să trăiască ca orice altă persoană dintr-o anumită țară, să contribuie la societate, să intre în contact cu vecinii lor etc. Dar până când acest lucru este posibil și a fost posibil pentru mulți dintre ei, 43% dintre refugiații din Ucraina, care sunt aici au declarat deja că lucrează. Acum, avem 36% din gospodării conduse de femei, 12% din jumătate dintre gospodării sunt conduse de persoane în vârstă. Și dacă puneți toate aceste elemente în ecuație, pentru unuii dintre ei este posibil, pentru unii dintre ei este o aspirație și lucrează pentru asta și noi îi susținem, un număr de instituții etc. Dar pentru unii dintre ei va fi foarte dificil să fie autonomi. Deci, ce înseamnă toată această incertitudine financiară, înseamnă că unele activități, unele proiecte, unele evoluții pe care le-am gândit împreună cu refugiații, cu partenerii noștri trebuie regândite. Și trebuie să fim mai precauți în privința a cât de mult putem angaja în acest an, în aceste proiecte, aspecte care sunt afectate aici. Aș observa că la nivel mondial, este diferit, o cifra complexă, foarte, foarte, foarte, foarte complexă, de exemplu, dacă ne uităm la situația de urgență din Sudan, consecințele sunt legate de asistența imediată de salvare a vieții. Dacă ne apropiem de România, oprim înscrierile noi la cursurile de limbă, care sunt adaptate pentru locurile de muncă, așadar, pentru a le permite refugiaților să lucreze. Continuăm doar cu cei care au fost înscriși, dar planul nostru să extindem asta la alți refugiați este pus în așteptare. În acest moment, nu vrem să vorbim despre altceva decât despre pus în așteptare, pentru că într-adevăr trebuie să așteptăm și să vedem. Am păstrat activ și funcțional ceea ce considerăm esențial. Dar apoi sunt, de exemplu, puncte de informare la frontieră. Refugiații continuă să sosească, strămutarea lor continuă. În Ucraina, în ultimele șase luni, 200.000 de persoane au fost strămutate din cauza războiului în curs. Deci nu este o situație stabilă. Am fost în Ucraina, însoțindu-l pe Adjunctul Înaltului Comisar împreună cu colegii mei, șefii birourilor UNHCR din țările baltice. Am călătorit din Uzhhorod, din vest, până la Harkov în est, iar unul dintre punctele în care am fost a fost la un centru guvernamental, pe care îl susținem alături de alte organizații, pentru primirea persoanelor evacuate de pe linia frontului, civili. Și ați putea vedea persoane mai în vârstă, precum doamna Valentina, care sunt într-o situație foarte asemănătoare, foarte reticente în a-și părăsi casele. Cu toate acestea, a trebuit. Am văzut o familie, o mamă, trei copii și o pisică, iar copiii erau în jurul pisicii și își țineau animalul de companie ca pe un element de siguranță, ca pe o continuitate cu angajament emoțional. Deci, situația este încă oameni. Încă vin oameni, în ultima lună, aici, în România au fost eliberate 2200 de permise de protecție temporară. Nu toată lumea rămâne. Unii dintre acești oameni se mișcă, dar cei mai vulnerabili rămân.
Efectele toleranței sunt reale
Românii sunt un popor tolerant. Poate de aceea discursul extremist care spune că refugiații sunt vinovați dacă nu ne merge nouă bine prinde mai puțin în România. Asta nu înseamnă că nu este prezent, dar până și cei care îl practică își dau seama că nu prea au success. De ce? Pentru că la toleranța nativă a poporului se adaugă și implicarea refugiaților de a-și construi o viață în noua lor țară, România.
Cristina Cileacu: Asta era de fapt următoarea mea întrebare, pentru că am vorbit despre acest subiect aici, la Pașaport Diplomatic, împreună, de când rușii au început războiul în Ucraina. La început, am văzut români primind refugiați, apoi am văzut români întorcându-se împotriva refugiaților. Am auzit voci spunând că ne iau locurile de muncă, banii și așa mai departe. Acum, pare că nu există refugiați în România. Sunt atât de bine integrați? Cum sunt refugiații ucraineni în România? Pentru că în ultima vreme acest discurs a dispărut din fericire.
Pablo Zapata: Este din fericire, într-adevăr. Și asta reflectă, cred, că întrebarea ta este foarte corectă, în sensul că mulți refugiați lucrează deja. Nu au nevoie de asistență. Nu primesc ajutor de la guvern. Doar noi refugiați, cei care abia vin, primesc asistență timp de trei luni. Asta e tot. Și cei care se află în centre, precum doamna Valentina, la Iași, de asemenea, centrul poate obține asistență pentru ajutorul acestor persoane extrem de vulnerabile. În afară de asta, nu există asistență. Refugiații sunt… copiii sunt la școală, cu toate acestea, este un decalaj mare între copii încriși la școală și copiii care participă efectiv la cursuri. Problema limbii apare cu adevărat în aproape toate aspectele. Oamenii își continuă viața. Acum, în același timp, acele voci erau în mare parte voci pe care le-am auzit în social media. Când am întrebat refugiații – cum te simți în cartierul tău?, ceva ce este cel mai concret aspect, doar 2% dintre ei spun că nu se simt bineveniți. 2%.
Cristina Cileacu: În toată România, nu doar în București.
Pablo Zapata: Da. Da, îmi pare rău. În ansamblul, în toată România. Deci, deși putem asculta voci, din nou, pe rețelele de socializare sau din gura unor oameni care vorbesc public. Dar ceea ce experimentează refugiații nu este asta. Da. Sunt probleme uneori, în momente în care cineva poate spune, oh, dar ești din Ucraina, dar nu le interpretează ca și cum ei sunt nedoriți.
Normalitatea înfruntă războiul
Cristina Cileacu: Recent am aflat, recunosc că nu știam asta, că românii care locuiesc în partea de nord a țării noastre, care se învecinează cu Ucraina, trec adesea granița pentru a face cumpărături într-o țară unde este încă război, doar pentru că este mai ieftin. E o normalitate, aș spune. Acest tip de acțiune ajută de fapt oamenii care trăiesc peste graniță?
Pablo Zapata: Oh, nu știu, este prima dată când aud despre asta. Este și asta este ce avem, nu mai numărăm persoanele care trec frontiera, pentru că la trecerile de frontieră s-a reluat, în unele aspecte, normalitatea trecerilor înainte și înapoi pentru activități economice sau cumpărături etc. Deci, de aceea ne concentrăm cu adevărat pe numărul de permise de protecție temporară eliberate aici. Deși, știm că unii dintre oameni iau un permis în România și merg mai departe. Așadar, zona din care continuăm să vedem că vin mai mulți oameni este regiunea sudică a Ucrainei, la Marea Neagră. Deci, din județele din acea zonă, Odesa, Herson, Zaporije, oamenii continuă să vină și majoritatea refugiaților din România sunt din acele zone. Și asta reproduce cu adevărat ceea ce se întâmplă în întreaga lume, refugiații încearcă să rămână mai aproape de zonele în care trăiesc. Eram îngrijorați de iarnă, am fost îngrijorați de efectul potențial al distrugerii infrastructurii energetice, am văzut la un moment dat oameni venind din zonele afectate, dar nu a fost o creștere semnificativă. Majoritatea oamenilor, și din nou, asta am văzut în Ucraina, majoritatea oamenilor care rămân în Ucraina și-au propus să rămână în țară. Și la oamenii care sunt deja stabiliți undeva, de asemenea, am găsit ceea ce am spus înainte, un sentiment de normalitate și un sentiment de protecție. Deci, între cei care sunt protejați intern și cei care sunt protejați de țări prietenoase precum România, oamenii găsesc protecția de care aveau nevoie.
Vina altora vs. asumarea greșelilor noastre
Este cel mai la îndemână să arăți cu degetul când ceva nu merge bine. Este și mai simplu să spui: este din cauza lor, pentru că destul de rar oamenii își asumă vreo vină. Migrația ilegală este o problem serioasă în toată lumea. Poate de aceea ar fi nevoie de explicații mai ample despre diferența dintre refugiați și cei care trec diferite granițe în mod fraudulos.
Cristina Cileacu: Aveți multă experiență cu refugiații, nu doar aici, în România, cu refugiații ucraineni, ci și cu refugiații de pe tot globul. Cum se trece de la refugiații care sunteți bineveniți, la reacții extreme, cum ar fi chiar să avem partide care folosesc refugiații ca armă, ca să devină extremiste?
Pablo Zapata: Din păcate, nu este un fenomen pe care să nu îl cunoaștem. Cunoaștem acest fenomen, l-am trăit în multe țări. Este o parte care înseamnă un pic de oboseală, care vine cu timpul. Dar, în același timp, este și folosirea subiectului „ceilalți”. Și, în general, este o folosire a dinamicii fricii. Este o alegere, cu toții avem de ales. Putem alege speranța sau putem alege frica. Și alegerea este acolo. Și puteți privi aceeași problemă, în aceeași situație și să spuneți, ascultați, putem rezolva acest lucru împreună, pentru beneficiul tuturor. Și puteți transmite acest lucru persoanelor care sunt cel mai direct afectate, dar și societăților, care cresc în inimile lor. Am vorbit despre inima mare a României pe tot parcursul acestui an. Și nu numai acum, ci și în alte situații istorice. Sau poți încerca să folosești situația pentru a divide și a arăta cu degetul, pentru a spune asta sau asta. Permite-mi să fiu foarte clar. Numărul refugiaților din țară nu afectează ocuparea forței de muncă pentru români. România are un nivel de dezvoltare economică, care are nevoie de forță de muncă calificată și semi-calificată. Este nevoie de mai mult decât contribuie refugiații ucraineni foarte calificați sau oameni din alte părți ale lumii, care contribuie la asta în număr mare, în România. Deci, când vedeți substanța acestor argumente, ele nu sunt cu adevărat valabile. Pur și simplu apar din teamă. Așadar, invitația noastră, în general, către factorii de decizie, către persoanele cu capacitatea de a vorbi cu populația, către cei aflați în poziții de responsabilitate este: uită-te la problemă și este alegerea ta. Poți încerca să comunici frică sau poți încerca să comunici speranță. Oamenii precum doamna Valentina cu siguranță au nevoie de speranță în jurul lor.
Lumea de dincolo de Europa
Cristina Cileacu: Am vorbit despre refugiați, refugiații ucraineni din România, dar, de asemenea, vreau să amintești pentru publicul român, care sunt celelalte părți din lume, unde refugiații sunt mai puțin norocoși probabil, decât refugiații ucraineni din România?
Pablo Zapata: Am menționat Sudanul înainte, iar criza din Sudan a cunoscut un nivel enorm de strămutare de-a lungul multor luni, și dacă o punem în context, în ani. Situația rămâne atât de instabilă încât oamenii nu se pot întoarce cu adevărat la casele lor și, iar asistența de care au nevoie este într-adevăr un tip de asistență foarte, foarte, foarte imediată, asistență imediată pentru salvarea de vieți. Avem exemple în multe alte părți din Africa, dar avem și exemple în Orientul Mijlociu. Avem, desigur, Ucraina, care are componenta țărilor cu refugiați, dar are și componenta a ceea ce facem împreună cu autoritățile, cu agențiile ONU, cu partenerii societății civile în Ucraina, ceea ce este de mare urgență și de mare valoare. Într-un fel, și aceasta este, de exemplu, una dintre problemele care este afectată cel mai mult de această nesiguranță financiară pe care o trăim, de această incertitudine cumva, este unul dintre fonduri, unul dintre buzunarele din cadrul UNHCR de unde provin acestea, este rezerva noastră de urgență. Așadar, Înaltul Comisar a decis, desigur, să utilizeze această rezervă de urgență pentru a menține operațiunile în desfășurare, în special cele care suferă cele mai acute nevoi și persoanele care primesc asistență care le salvează viața cu adevărat, de care au nevoie astăzi. Acum, asta înseamnă că nu avem aceeași capacitate economică de a răspunde sau capacitatea financiară să răspundem noilor situații de urgență. Anul trecut, UNHCR a fost implicată în 43 de situații de urgență. Așadar, avem tendința de a vedea cât de repede, știrile internaționale, pe care jurnaliști ca tine le aduc în casele noastre zilnic, dar anul trecut au fost 43 (n.r. situații de urgență), dintre care 17 se derulau deja cu trei ani înainte. Nu avem niciun motiv să presupunem că nu vor apărea alte urgențe, alte puncte de conflict din lume. Deci, acestea sunt probleme unde simțim și noi limitarea de acum.
Cristina Cileacu: Pablo, mulțumesc foarte mult pentru acest interviu.
Pablo Zapata: Mulțumesc foarte mult.
Editor : A.C.
