Florin
Chirculescu, cel care a găsit formula de a împleti medicina cu
scriitura, spune că cele două „au mai degrabă asemănări decât
deosebiri“ și
că nu există operații simple, la fel cum nu există texte simple.
Florin Chirculescu, unul dintre cei mai apreciați scriitori români FOTO arhiva personală
Apreciat chirurg
toracic, Florin Chirculescu (63 de ani) s-a întors, la
începutul anilor ’90, la prima sa dragoste,
scrisul. Sub pseudonimul Sebastian A. Corn a debutat, a câștigat
numeroase premii prestigioase, dar mai ales a rămas în istoria
literaturii române drept unul dintre cei mai buni scriitori de SF
sau, cum îi place lui să spună, „ficțiune speculativă“.
Abia
în 2017 a publicat cu numele real: romanul „Greva păcătoșilor
sau apocrifa unui evreu“, la Editura
Nemira. În toamna anului trecut,
Chirculescu publică, tot la Nemira, romanul-fenomen „Solomonarul“,
în care ne este prezentată o altă față
a lui Mihai Eminescu – cea meticuloasă, exigentă, riguroasă,
revoltată de jurnalist.
Romanul, apărut în colecția n’autor, a
fost prima în topul celor mai bine vândute cărți ale Editurii
Nemira la Târgul de Carte Gaudeamus, din decembrie.
Într-un interviu
pentru „Weekend Adevărul“, Florin
Chirculescu pune semnul egal între literatură și medicină, și
spune că poveștile pacienților săi îi influențează enorm
scrisul. El vorbește despre ce a stat în spatele deciziei de a
trece de la SF la locurile dâmbovițene, dar și de ce a ales să
prezinte cititorilor un Eminescu care abia este amintit în cărțile
de istorie.
În adolescență vă doreați să deveniți scriitor,
însă în cele din urmă ați ales Medicina. Pasiunea pentru scris
însă nu v-a părăsit
vreodată, iar din 1995 publicați constant romane apreciate. Este
scrisul pentru dumneavoastră o revenire la prima iubire?
Florin
Chirculescu: N-am „divorțat“
niciodată de scris. În studenție am scris, în stagiatură am
scris, ca medic pe vapor am scris. De pildă, în facultate scriam în
timpul unor cursuri stupide, când profii ne dictau prostește din
cărți. Era o pierdere de timp, căci ce ne spuneau ei puteam să
citim acasă, direct de la sursă, așa că eu, unul, nu-i ascultam.
În schimb, notam în carnețele idei, versuri, replici, schițe de
plot.
„Ca să fii scriitor, trebuie să
cunoști viața înainte. Dacă nu cunoști viața, o să scrii din
impresii“, v-a spus tatăl dumneavoastră când aveați 15-16 ani.
Cât de bine cunoașteți viața acum?
Nu știu cât de bine am ajuns s-o
cunosc. Ce am învățat e că nu există scurtături, că totul
înseamnă efort, fie că faci o operație dificilă, fie că scrii
un text complex. În altă ordine de idei, m-am obișnuit cu oamenii,
mi-e mai ușor să-i accept, căci nu-mi uit propriile scăderi,
greșeli etc. M-am vindecat de idealism, dar nu cred c-am făcut un
mare progres; în fond, trebuia să fi ținut cont, din tinerețe, de
proverbul că „nu tot ce zboară se mănâncă“.
Cititorii și
criticii, mai motivanți decât un premiu
Ați câștigat Premiul pentru Debut
European la Euroconul de la Glasgow din 1995, după care Marele
Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanul „Să mă tai cu
tăișul bisturiului tău, scrise Josephine“, tipărit la aceeași
editură. Au fost aceste premii doi factori stenici pentru viitoarea
dumneavoastră carieră literară?
Orice premiu te motivează. În ce mă
privește, însă, cititorii și criticii sunt mai motivanți. N-o să
spun niciodată că mă doare în cot de critici, cum n-o să spun
nici că vai, cititorii nu mă înțeleg. Scrisul e felul meu de a
vorbi cu necunoscuții – chiar mă interesează ce cred ei despre
textele mele, ce le-a plăcut, ce nu le-a plăcut. Relația
scriitorului cu lumea e biunivocă, nu dictatorială, e un fel de
idilă, ba chiar o negociere, fiindcă tu, ca scriitor, vrei să
transmiți ceva, cum să nu ții cont de feedback? Ești interesat să
afli ce deranjează, ce nu le place celorlalți, ceea ce, pe undeva,
e un soi de utilitarism, o relație funcțională între scriitor și
cititori.
Până în 2017, ați semnat
volumele scrise cu pseudonimul Sebastian A. Corn. Ce v-a făcut ca
după 24 de ani de la debutul literar să alegeți să vă semnați
cărțile cu numele real?
Primul text semnat cu numele real se
numește „Deviațiile“ și a fost scris în 1994, dacă țin bine
minte. Acel text și ultimele romane se încadrează nu doar în alt
gen literar, dar și în alt cadru topografic, lasă deoparte
settingul SF și dau ghes realismulului magic. În plus, aceste texte
se desfășoară, preponderent, în România, în București, fac
parte din alt areal mental, necesită alt limbaj, alte imagini, altă
atmosferă, operează cu locuri comune, recognoscibile. E vorba de o
lume din care fac parte nemijlocit, de aceea am început să semnez
cu numele real.
„Literatura
și chirurgia au mai degrabă asemănări decât deosebiri“
Există similitudini între
literatură și chirurgie?
Incredibil de multe, și toate sunt
subsumate unei necesități: atât intervențiile chirurgicale, cât
și textele trebuie să iasă cât mai bine – nu perfect, fiindcă
nu se poate, ci pur și simplu să fie eficace. Mai mult, chirurgia
și scrisul implică eforturi similare ca intensitate, durată,
abnegație. De fapt, în afara actului în sine, radical diferit
între a efectua o operație și a scrie un text, literatura și
chirurgia au mai degrabă asemănări decât deosebiri. Un profesor
universitar a zis odată, la un raport de gardă, că medicul e
„singurul artist care poate vorbi cu opera sa“ – ei, bine, cam
asta ar fi una dintre puținele diferențe dintre literatură și
chirurgie.
Florin Chirculescu dând autografe FOTO arhiva personală
Ce vă consumă mai mult: scrisul
sau intervențiile chirurgicale foarte dificile?
Nu există operații simple, nu există
texte simple. N-ai voie să faci o operație bună pe jumătate decât
în cazuri excepționale – „de necesitate“, le spun chirurgii
–, situația fiind valabilă și în literatură: cuvintele trebuie
să pice la locul lor și numai al lor, ca să ducă fraza înainte,
frazele trebuie să pice la locul lor și numai al lor, ca să
genereze un paragraf artistic și/sau funcțional, paragrafele au
logica lor pentru a crea flux de lectură, la fel cum și gesturile
chirurgicale, care decurg unele din altele, „ca într-o simfonie“,
ca să citez o vorbă auzită în sala de operații, alcătuiesc o
intervenție care îi este de folos
pacientului.
Cât de mult vă ajută disciplina
medicală ca scriitor?
Habar n-am, știu doar că ambele
activități necesită exercițiu, repetiții, oboseală, bașca
puțină paranoia, în sensul să nu te crezi niciodată când îți
spui că ai făcut o operație OK sau că ai scris un text bun. E
mereu loc de mai mult.
Cât de mult v-a ajutat scrisul în
comunicarea cu pacienții?
Nu mi-e clar. De fapt, cred că
pulsiunea mea de a comunica se manifestă atât în scris, cât și
în ușurința de a vorbi cu pacienții. Să mai spun că ador
poveștile, chiar și cele dramatice, dureroase? Le pot asculta la
nesfârșit, iar bieții pacienți au multe de spus, se deschid
imediat în fața medicului. Am senzația că poveștile lor îmi
alimentează scrisul în mai mare măsură decât mă ajută scrisul
să comunic cu ei.
Sunteți una dintre cele mai
puternice voci ale medicilor din România. Cât de dificilă este
lupta cu sistemul comparativ cu lupta cu o coală albă?
Coala albă nu fură și nu te minte în
față. Oamenii politici, în schimb, o fac
non-stop.
„Eminescu era
realmente cumplit. Le-ar fi dat clasă jurnaliștilor de astăzi“
„Solomonarul“,
publicat în noiembrie 2022
la Editura Nemira, este un roman despre „un altfel de Eminescu,
prins într-o revoluție fără început și sfârșit“.
Cum s-a născut ideea de a scrie altfel despre Eminescu și cât a
durat procesul creativ?
Am citit la un moment dat despre
celălalt Eminescu, cel exilat din mentalul public. Personajul nu
doar că era teribil de „viu“, dar se și preta la un „gheșeft“
literar. Vorbesc despre jurnalistul Eminescu, despre activistul
Eminescu, despre un Eminescu înfuriat de mizeriile din România, de
corupție, de ipocrizia politicienilor, de sincopele morale al unor
entități grele europene – Cancelaria lui Bismarck și papalitatea
fiind doar două dintre țintele lui editoriale. Și a mai fost ceva:
problematica abordată de el în articole se suprapune în mare parte
cu problematica noastră de azi. Atunci, m-am gândit așa: ce-ar fi
dacă poetul național ar intra în contact cu #rezist? Odată găsită
speculația de plecare, n-a fost nevoie decât să mă documentez, să
fac un plot, să imaginez o rețea de conflicte între personaje și
să mă apuc de scris. Gândirea structurii textului a durat câteva
luni, scrisul în sine a durat patru ani. Personajele au căpătat
textură pe parcurs, credința mea fiind că un personaj devine „viu“
doar după ce reacționează natural la conflictele și pățaniile
din text. Una peste alta, „Solomonarul“ mi-a luat cinci ani.
Sursele de
arhivă, baza romanului
Cum ați reușit să îl umanizați
într-o altă lumină pe Eminescu în „Solomonarul“?
Citind cât de mult am putut despre el
– mărturii, critici, corespondență (cea cu Veronica Micle a fost
foarte utilă), relatări în care Eminescu apărea ca personaj
secundar, terțiar, fără aureola de efigie. În plus, am tot privit
puținele fotografii pe care le avem cu el, ținând cont de
contextul în care au fost făcute, am parcurs considerațiile
rudelor sale, ale celor care îl iubeau, dar și ale celor care-l
invidiau, care-l detestau. Am folosit multe surse de informație,
critice inclusiv, deși aspectele literare nu mă interesau, nu
făceau parte din economia textului pe care l-am scris.
Cât de mult v-au motivat
similitudinile între jurnalistica dintre 1875-1889 şi cea din
zilele noastre în scrierea „Solomonarului“?
Au fost un motor al textului: scrie
cartea asta, mă făceau să-mi spun, scrie odată cartea asta! Mai
mult, m-a motivat felul în care Eminescu se documenta când scria un
articol. Omul era realmente cumplit: făcea trimiteri la date
demografice, făcea analiza comparată a sistemelor juridice din
țările europene, avea trimiteri istorice, economice, iar asta deși
nu avea internet; folosea creionul și hârtia, atât. Cu riscul de
a-i supăra pe ziariștii de azi (nu mă refer doar la ai noștri!),
Eminescu le dădea clasă prin seriozitatea cu care se documenta.
Bine, îl ajuta și faptul că studiase din greu, că avea un spirit
de observație remarcabil și că, pe deasupra, cunoscuse viața „la
firul ierbii“, nu din ședințe de teambuilding.
E cumva exacerbat cultul pe care
românii îl au față de Eminescu?
E cumva exacerbat cultul pe care
francezii îl au pentru Victor Hugo sau nemții pentru Goethe? Pe de
altă parte, să nu ne mințim: românii citesc mult mai puțin decât
alți europeni, așa că e comod să ne raportăm la literatură cu
gândul la o efigie despre care nu știm mare lucru.
De la
„ficțiune speculativă“ la inspirație
mioritică
Cât de mult vă inspiră poveștile
locale pe care le aflați constant?
Inițial, mi se părea că poveștile
carpato-dâmbovițene nu sunt relevante, poate că de-aia am și
scris mult SF, pe care eu, unul, l-aș numi mai degrabă „ficțiune
speculativă“. În timp, însă, mi-am
dat seama că spectacolul din jur, pe alocuri sinistru, cu
decrepitudinea și veseliile lui specifice, merită să fie notat. Ce
mai încoace și-ncolo, am simțit că mă bucur să-l redau, am
realizat că-mi place să scriu despre români și bucureșteni, că
simt o emoție specială când scriu despre ai mei, cu bunele și
relele lor.
Cât de mult vă inspiră România
ca scriitor?
Spuneam că România a ajuns să preia
grosul inspirației mele, mai ales dacă o pun în context. Cum
interacționăm cu ceilalți europeni? Dar cu cetățenii altor
continente și de alte religii? De ce, nefiind idioți, ci din
contră, persistăm în a crea societăți șchioape, cea din ultima
vreme fiind patronată de imbecili? Cum de-am ajuns ca de la unul ca
Brătianu să ne trezim cu premieri semianalfabeți? De ce ne
revoltăm greu? De ce suntem tranzacționali? De ce un român plecat
afară face treabă bună, iar la noi dă cu oiștea-n gard? Cum
Dumnezeu de-am rezistat ca entitate cultural-lingvistică, în ciuda
defectelor noastre? Acum, de pildă, ce facem cu povestea asta cu
Schengen? Doar ne mutăm conturile de la băncile austriece sau ne
apucăm și de rezolvări sistemice? Nu că aș da dreptate Austriei,
argumentele lor par redactate de clone politice românești, semn că
politicienii s-au deteriorat peste tot, dar pot să uit că statul
român bate pasul pe loc? Și, tot apropo de Schengen: cum naiba de
unii influenceri locali se bucură că noi, românii, prin urmare și
ei implicit, am înregistrat un eșec? De unde atâta masochism
național? E natural sau alimentat? Și-atunci, cum să nu mă
inspire România?