Zoë trăiește în Olanda, una dintre cele trei țări unde oamenii care suferă tulburări psihice insuportabile pot cere să fie eutanasiați. Lui Zoë i-a luat patru ani să își convingă familia și psihiatrul că ar trebui să îi permită să moară. Și, totuși, în ziua în care era programată să moară, cu doar câteva clipe înainte să îi fie administrată doza letală, Zoë s-a decis că vrea să trăiască, relatează The Guardian. Dar cum o iei de la capăt când ți-ai luat deja rămas bun de la toată lumea?
În dimineața însorită de vară a zilei în care ar fi trebuit să moară, Zoë și-a deschis calendarul: zero zile, șapte ore până la final. Cu toate că mai avea foarte puțin timp la dispoziție, i se părea că mai este o veșnicie până când își va lua adio de la lume – așa cum se întâmplă de obicei atunci când îți dorești ceva cu disperare.
Ca să treacă timpul mai repede, Zoë s-a dus să se plimbe de-a lungul canalelor din Leiden. Era ultima dată când avea să mai vină aici, se gândea ea.
Data era 19 iunie 2023 – ziua în care Zoë, care avea 22 de ani, a primit voie să moară. Alegerea ei inițială fusese 18 iunie, o dată pe care o alesese pentru simbolismul din spatele numărului. Unu, pentru că se punea pe ea pe primul loc; opt, pentru că este semnul infinit în picioare – un moment cu consecințe eterne.
Când s-a întors la clinică, o mașină funerară se afla pe aleea care ducea în grădină. Mașina venise pentru ea. Sicriul era înăuntru.
„Vrei să arunci o privire?” a întrebat-o directoarea de pompe funebre, Evelien. „Sigur”, a șoptit Zoë. Atunci a observat că femeia purta un tricou cu mesajul „Ook al is alles kut, er is altijd liefde” – „Chiar dacă totul e nasol, întotdeauna există iubire”.
„Viața este nasoală” era deviza lui Zoë, iar tricourile fuseseră făcute special pentru ziua aceasta. Zoë avea să poarte o rochie albă în ultimele ei momente din viață. Alb, pentru că în viața ei a fost prea mult întuneric.
„Dragilor, m-am răzgândit în ultimul moment și nu voi mai muri azi”
Când a sosit într-un final ora două, Zoë era deja în camera ei de la clinică. Și-a îmbrățișat mama, fratele mai mic, prietena și pe psihologul ei, Paul. S-a întins în pat cu fața înspre fereastra pe care a acoperit-o cu poze. Un colaj cu amintiri frumoase: prima dată când a sărit cu parașuta, vizita la Barcelona cu mama ei, în Zeelanda cu bunica, pe plajă cu o prietenă.
Toată lumea s-a adunat în jurul patului ei. Evelien stătea la capul patului. I-a promis lui Zoë că va continua să vorbească cu ea până după ce fata avea să își dea ultima suflare.
Psihiatrul a trecut pentru ultima oară prin toată procedura pas cu pas. „Prima injecție îți va amorți vena.” Zoë a început să transpire abundent. Inima ei bătea puternic.
„A doua îți va opri respirația. Moartea se va produce la scurt timp.” Pentru a respecta legea privind eutanasierea, psihiatrul este obligat să mai pună o ultimă întrebare: „Ești sigură?”
Zoë a început să plângă. Mai întâi, încet. Dar când a văzut seringa pe care psihiatrul o ținea în mână, a început să plângă în hohote. Îi era teamă că va rămâne conștientă când respirația i se va opri. Mama lui Zoë plângea și ea.
Zoë a ieșit în grădină ca să îl vadă pe fratele ei care aștepta acolo încheierea procedurii. A fumat o țigară, s-a plimbat puțin prin grădină cu psihiatrul și cu Evelien a ascultat muzica de pian pe care au ales-o pentru funeralii.
La ora trei și jumătate, Zoë le-a trimis mesaj tuturor persoanelor din agenda telefonului: „Dragilor, m-am răzgândit în ultimul moment și nu voi mai muri azi. Îmi cer scuze dacă am provocat panică.”
„Viața mea nu este deloc viață, este supraviețuire”
Anul trecut, 138 de persoane care sufereau tulburări psihice insuportabile au murit prin eutanasiere, potrivit datelor Comitetelor regionale olandeze de evaluare a eutanasiei. 22 dintre acestea erau persoane sub 30 de ani.
Ziua următoare, Zoë a dat jos toate pozele de pe fereastra camerei în care a locuit în ultimele săptămâni. Acum că nu mai plănuia să moară, trebuia să părăsească clinica. Dar unde putea să meargă?
Înainte să se interneze, Zoë trăia singură, dar acum nu se mai putea întoarce acasă pentru că anunțase deja că eliberează locuința. Mama ei nu credea că ar fi o idee bună să locuiască cu ea.
Permisiunea de a muri i-a oferit lui Zoë liniștea sufletească pe care nu a crezut vreodată că o va găsi. Dar, acum, anxietatea s-a întors ca un bumerang.
Lui Zoë îi era teamă. Teamă că nu va putea să mai iasă din acest abis, dar frica cea mai mare era legată de cum va fi judecată de alții. Ce vor zice de schimbarea ei bruscă de opinie? Și de ce nu a mai zis nimeni nimic după mesajul pe care l-a trimis ieri?
Zoë a vrut să moară pentru că nu putea și nu mai era dispusă să trăiască cu consecințele traumelor suferite în copilărie. Activități banale precum să facă duș, să se spele pe dinți, să se îmbrace sau să adoarmă în propriul ei pat erau momente care declanșau cele mai groaznice amintiri, pe care apoi era nevoită să le retrăiască iar și iar.
Îi era imposibil să doarmă din cauza coșmarurilor și erau perioade în care supraviețuia numai cu lichide pentru că nu suporta să aibă mâncare solidă în gură.
„Viața mea nu este deloc viață, este supraviețuire”, a spus Zoë, care foarte mult timp nu a vorbit deloc despre abuzurile pe care le-a suferit între 7 și 15 ani. Ea nu a raportat niciodată poliției ceea ce i s-a întâmplat și nimeni nu a fost tras la răspundere.
La început, era prea mică pentru a înțelege ce este de făcut, iar în adolescență i-a fost prea rușine să vorbească despre asta. Ca să reducă din stresul psihic și ca o formă de auto-pedepsire, Zoë a început să își provoace singură răni fizice.
Zoë s-a tăiat, s-a ars, s-a înfometat și s-a afundat în dependența de alcool și droguri. Făcea orice ca să uite. Era și un apel la ajutor. Nu putea să inițieze ea discuția, dar poate că cineva avea să o întrebe de ce își face toate aceste lucruri.
Singura dată când a mărturisit la acea vreme ceea ce i s-a întâmplat, la 14 ani, specialistul în medicină care o trata pentru o tulburare de alimentație nu a făcut nimic. Zoë a ajuns să creadă că tot ceea ce i s-a întâmplat nu era grav și că era numai vina ei.
„Îmi este mai teamă de viața pe care ar trebui să o trăiesc decât de moarte”
Toate tulburările care i-au fost atribuite au fost într-un final adunate într-un singur diagnostic: tulburare complexă de stres post-traumatic provocată de traume grave din copilărie. Toate celelalte simptome ale ei veneau din aceeași cauză.
Zoë a simțit mereu că este fata care nu încearcă destul de mult să se facă bine, fraiera care nu răspunde la tratamente. De teamă să nu dezamăgească sau să fie dezamăgită, ea a alungat toate persoanele care au tratat-o cu bunăvoință. A rămas singură.
Așa s-a născut ideea că vrea să moară. După prima încercare de a-și lua viața, la vârsta de 15 ani, Zoë a fost dusă la o clinică. De atunci, a renunțat la școală și a petrecut mai mult timp cu terapeuții decât cu prietenii de vârsta ei.
Nu a mai trecut mult timp și Zoë a ajuns din nou la concluzia că trebuie să moară. Ce s-a schimbat între timp? „Îmi este în continuare teamă, dar îmi este mai teamă de viața pe care ar trebui să o trăiesc decât de moarte.”
„Nu am unde să merg. Nimeni nu mă vrea. Și ce aș putea să fac? Nici măcar nu am terminat școala”, a spus Zoë.
Zoë a reînceput procesul de eutanasiere la doar trei luni după ce a refuzat întâlnirea cu moartea. Au început discuțiile cu psihiatrii pe care trebuie din nou să îi convingă că suferința ei este intolerabilă.
În timpul tratamentului, pe care l-a continuat doar ca să demonstreze că a făcut tot posibilul să găsească o alternativă, ceva s-a schimbat însă.
Pentru prima dată, Zoë a reușit să vorbească sincer și deschis despre unul dintre momentele traumatice. „Dacă mor fără să spun nimănui, persoana care mi-a făcut asta câștigă. Simt că dacă spun totul sincer este ca o victorie personală.”
„Acum știu că există lumină la capătul tunelului”
O săptămâna mai târziu, Zoë s-a decis să oprească din nou procesul de eutanasiere. A ales din nou viața? Nu așa vedea Zoë lucrurile: nu alegea viața, ci pur și simplu nu voia să mai aleagă moartea. Viața lui Zoë nu mai era doar alb și negru. „Sunt puțin gri”, a spus Zoë.
Decizia de a opri procesul nu este una neobișnuită: în jur de 40% din pacienții care cer eutanasierea din cauza unor suferințe psihice ajung să își retragă cererea.
„Toată viața mea am fost fata care dorea să moară. Acum cine sunt, fără dorința mea de moarte?” a spus Zoë.
Luni de zile mai târziu, Zoë a spus că nu are niciun regret legat de procesul de eutanasiere prin care a trecut. „După ce am fost atât de aproape de moarte, văd viața ca pe ceva valoros. Nu o să fiu mereu bine, dar acum știu că există lumină la capătul tunelului.”
Când eutanasierea este o opțiune reală și pacienții se simt băgați în seamă și ascultați, dorința de moarte se poate atenua și uneori dispare cu totul, a explicat Rosalie Pronk, cercetătoare care studiază cazurile de eutanasiere la pacienții cu probleme psihice.
Ce i-a redat speranța lui Zoë? „O să sune ca o nebunie, dar chiar îmi place să plătesc chiria. Îi dă un sens vieții mele, pur și simplu pentru că este ceva normal.”
Ce s-ar fi întâmplat dacă nu i s-ar fi permis să moară? Ar mai fi fost în această situație? „Nu”, spune Zoë. „Era singurul lucru care mă făcea să mă ridic din pat. Aveam un plan pregătit dacă nu primeam permisiunea.”
În luna septembrie, Zoë a început să meargă la cursuri pentru a-și încheia studiile pe care le-a abandonat în copilărie. Merge în continuare la terapie. În centrul unde este cazată, ea gătește pentru ceilalți 15 colegi de casă de două ori pe săptămână.
Visul ei este acum să ajungă în Africa și să lucreze într-un proiect în care să ajute copiii. Ar vrea să studieze asistența socială. „Sunt determinată să fac asta, indiferent de cât de rău mă simt.”
Zoë se confruntă în continuare cu simptome de traumă și are probleme de concentrare. Dar este optimistă. „Am supraviețuit morții, așa că voi supraviețui și vieții.”
Editor : Raul Nețoiu
